Astăzi, la Parlamentul României, a avut loc o manifestare tradițională care a ajuns deja la a XXX-a ediție – Mic Dejun cu Rugăciune. Tema din acest an a fost “Leadership-ul politic în identitate creștină”.
Reprezentanți ai Președinției, membri ai Parlamentului și ai Guvernului României, lideri din administrație, educație, cultură, diplomație, sănătate, afaceri, reprezentanți ai corpurilor profesionale, ai clerului și ai societății civile din România, împreună cu invitați din Statele Unite și Europa au participat la dezbateri despre identitatea creștină și valorile liderilor politici din prezent.
Ori de câte ori am avut ocazia să vorbesc sau să scriu despre relația dintre religie și politică am simțit nevoia să evidențiez un fapt pe cât de banal, pe atât de important pentru înțelegerea celor două domenii fundamentale ale existenței umane: cât timp divinul a fost integrat în viața cotidiană, religia și politica nu puteau evolua în universuri paralele. Dimpotrivă, cei care s-au ocupat de latura spirituală a vieții omului au încercat să influențeze organizarea lui socială, iar cei care au deținut puterea politică au căutat să implice religia în conducerea statului sau să o angajeze în diferite raporturi de subordonare.
În evoluția istorică a culturii europene și cu ponderi diferite de la o epocă la alta, creștinismul a fost un factor determinant în alcătuirea spațiul politic. Astăzi, privind retrospectiv, pare o constatare banală, dar să nu uităm că „secta creștină” era privită cu reticență în lumea romană, supusă unor persecuții sporadice și locale până în secolul al III-lea, când a fost oficial interzisă. Și totuși, cum a fost posibil ca o „sectă” minusculă să dea naștere celei mai mari revoluții morale din istoria umanității?
Înțelegerea mea este că forța revoluționară a creștinismului primar nu a ținut exclusiv de pledoaria pentru „omul nou”, cât mai ales de puterea noului sistem religios de a se răsfrânge asupra vieții sociale, prin influențarea valorilor și atitudinilor oamenilor unii față de alții. În colbul zonelor rurale din Galileea și Iudeea, predicatorii itineranți au început să vorbească despre „metanoia”, (schimbarea spirituală a omului întru câștigarea împărăției veșnice), dar adevărata revoluție socială s-a coagulat în orașele cosmopolite și multietnice din Asia Mică, Grecia, Siria și din Imperiul Roman, când oamenii au înțeles că religia nu înseamnă doar credința în viața de apoi, ci și o nouă organizare a împărăției cezarului, care este temporară și materială. Primii adepți ai creștinismului, obișnuiți cu opresiunea politică a Imperiului Roman, au descoperit și au sperat că viața socială poate fi construită pe un alt fundament, edificat pentru binele comun, Aici și Acum, iar acest deziderat poate fi atins numai dacă la baza guvernării există o serie de virtuți cardinale (definite diferit în gândirea elină antică și în teologia creștină), dar care încurajau deopotrivă ordinea morală în om și în afara lui.
Din această ordine morală se naște portretul celui care este chemat să conducă sau să-și reprezinte alegătorii. Este cea mai nobilă formă de leadership politic, indiferent de credința fiecăruia dintre noi sau de interesul pe care îl mai acordăm sau nu Bisericii. În lumina învățăturii creștinismului primar, omul a încetat să fie doar „dust in the wind” și a devenit o ființă care crește în valoare și importanță.
Cred că acesta este punctul în care începe și se încheie orice sinteză despre leadership-ul politic.
Leonard Azamfirei, senator PSD Mureș
