Ciprian Dobre, deputat PNL Mureș: O revoluție fără lustrație lasă trecutul neterminat.

De cele mai multe ori, încheierea unei epoci și înlăturarea metehnelor sale au venit printr-o ruptură: o revoltă, o revoluție, o schimbare de regim. Dar o revoluție nu se încheie în momentul în care vechea putere cade. Ea se încheie atunci când societatea clarifică responsabilitățile trecutului și așază instituțiile noului stat pe principii diferite de cele pe care le-a înlăturat.

România a condamnat oficial regimul comunist, dar nu a reușit să adopte o Lege a lustrației. După aproape patru decenii de la Revoluția din 1989, această absență rămâne una dintre restanțele morale și instituționale ale României democratice.

Lustrația nu trebuie confundată cu răzbunarea și nici cu sancționarea penală. Ea nu poate înlocui justiția și nu poate institui o vinovăție colectivă. Rostul său este altul: să stabilească în ce condiții persoanele care au ocupat funcții importante în structurile de conducere și în aparatul represiv al regimului comunist mai pot exercita anumite demnități și funcții publice într-un stat democratic.

O asemenea lege privește înainte tocmai pentru că își asumă trecutul.

Ideea lustrației a fost formulată încă din 1990, prin Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Nu s-a cerut pedepsirea unei întregi generații și nici judecarea oamenilor pentru simple convingeri. S-a cerut ca funcțiile de vârf ale noului stat democratic să nu fie ocupate, pentru o perioadă limitată, de cei care deținuseră poziții importante în aparatul politic și represiv al dictaturii.

România a ratat atunci acel moment. Spre deosebire de alte state din Europa Centrală și de Est, care au adoptat forme de lustrație după prăbușirea regimurilor comuniste, țara noastră a permis ca tranziția să se desfășoare fără o delimitare instituțională suficient de clară față de vechile structuri de putere.

Au existat, totuși, mai multe încercări.

În 2005, un grup de parlamentari a inițiat proiectul Legii lustrației. Senatul l-a adoptat în 2006, iar Camera Deputaților a votat legea la 19 mai 2010. Curtea Constituțională a constatat însă neconstituționalitatea acesteia, invocând, printre altele, caracterul disproporționat al unor măsuri, lipsa individualizării răspunderii și timpul îndelungat trecut de la căderea regimului comunist.

În 2011, Senatul a reexaminat legea ca urmare a deciziei Curții Constituționale și a respins-o. Parlamentul a reluat ulterior demersul, iar în februarie 2012 Camera Deputaților a adoptat o nouă formă. Și aceasta a fost declarată neconstituțională.

Prin urmare, România nu a dus niciodată procesul până la capăt.

Faptul că încercările anterioare au eșuat nu înseamnă că subiectul trebuie abandonat. Înseamnă că o nouă lege trebuie construită mai riguros, cu respectarea Constituției, a jurisprudenței Curții Constituționale și a standardelor europene privind drepturile fundamentale.

Legea trebuie să delimiteze precis categoriile de funcții deținute în aparatul represiv și în structurile de decizie ale regimului comunist. Nu poate opera prin generalizări, nu poate transfera răspunderea asupra urmașilor și nu poate transforma simpla apartenență formală într-o prezumție absolută de vinovăție.

Trebuie analizată conduita concretă, natura funcției exercitate și legătura reală cu mecanismele de represiune și de menținere a dictaturii. De asemenea, este necesară o diferențiere atentă între funcțiile obținute prin vot și cele ocupate prin numire, astfel încât protejarea instituțiilor democratice să nu intre în conflict cu dreptul cetățenilor de a alege, lustrația trebuie să fie o măsură de protecție democratică.

Adoptarea sa rămâne necesară nu pentru a rescrie biografiile unor oameni, ci pentru a fixa un principiu: statul democratic are dreptul și obligația de a se delimita de cei care au servit, din poziții de putere, un regim ilegitim și represiv.

Este și o datorie față de victimele comunismului, față de cei închiși, deportați, urmăriți, deposedați și obligați să trăiască sub supravegherea unui aparat care le-a încălcat libertatea și demnitatea. Memoria lor nu poate fi redusă la ceremonii și declarații solemne. Condamnarea comunismului trebuie să producă și consecințe instituționale. Includerea Legii lustrației între prioritățile actualei sesiuni parlamentare readuce în dezbatere o temă amânată prea mult. Nu trebuie să adoptăm în grabă o lege simbolică și nici să repetăm greșelile juridice ale proiectelor anterioare. Trebuie să construim o reglementare aplicabilă, proporțională și constituțională.

Au trecut aproape patru decenii de la Revoluție. Tocmai această întârziere ne obligă la seriozitate.

O Lege a lustrației nu va putea recupera timpul pierdut și nu va repara singură toate nedreptățile trecutului. Dar poate transmite un mesaj fundamental: România democratică își cunoaște istoria, își respectă victimele și refuză să considere că între dictatură și democrație nu trebuie să existe nicio delimitare.

Revoluția din 1989 a înlăturat un regim. După aproape patru decenii, avem încă obligația de a încheia, prin adevăr și responsabilitate, epoca pe care acel regim a reprezentat-o.