Există momente care depășesc dimensiunea unui simplu incident public și devin simboluri ale unei rupturi grave între cei care conduc și cei în numele cărora pretind că guvernează.
Un astfel de moment a avut loc recent, în cadrul unei dezbateri oficiale dedicate sănătății mintale a copiilor și adolescenților, organizată chiar în instituția fundamentală a democrației românești – Parlamentul României.
O elevă, un copil de numai 11 ani, vorbea cu emoție, cu vulnerabilitate și cu sinceritate despre presiunile uriașe pe care le resimt elevii din România. Vorbea despre anxietate, frică, nevoia de sprijin și lipsa de empatie pe care mulți copii o simt zi de zi în sistemul educațional.
În acel moment, ministrul Educației privea în telefonul mobil. Nu doar că privea în telefon, nu doar că ignora vocea unui copil, dar acel gest a devenit expresia unei atitudini mult mai profunde: ruptura dintre discursul oficial și realitatea umană.
Este inadmisibil ca exact ministrul care cere elevilor să respecte reguli stricte privind folosirea telefoanelor mobile în școli să transmită, prin propriul comportament, că acele reguli sunt opționale pentru cei aflați la putere.
Ce lecție oferim copiilor României? Ce autoritate morală mai poate avea un sistem care cere disciplină elevilor, dar tolerează indiferența la cel mai înalt nivel?
Și mai gravă decât scena în sine a fost reacția ulterioară.
În locul unui gest autentic de reflecție și asumare, România a asistat la o demonstrație de aroganță administrativă și de sfidare socială. Declarația privind donarea salariului de ministru nu a reparat nimic. Dimpotrivă. L-am aruncat și mai rău în desuetudine.
Într-o țară în care milioane de români trăiesc sub presiunea scumpirilor continue, în care părinții fac eforturi uriașe pentru a-și ține copiii la școală, în care profesorii își apără demnitatea după ani de umilințe și subfinanțare, iar tinerii se confruntă cu nesiguranță și anxietate, un asemenea gest nu poate fi interpretat drept unul de noblețe. El a fost perceput ca o sfidare, pe bună dreptate.
Ca și cum salariul unui demnitar ar fi un accesoriu dispensabil, într-o Românie în care oamenii muncesc din greu pentru fiecare factură plătită, pentru fiecare coș de cumpărături și pentru fiecare zi de trai decent.
Dar dincolo de orice dimensiune politică, acest episod a rănit ceva esențial: încrederea copiilor că sunt ascultați.
Iar când un copil își găsește curajul să vorbească despre suferințele generației sale, ultimul lucru pe care are voie să îl primească este indiferența.
Funcția de ministru al Educației nu este o funcție tehnică. Nu este doar o poziție administrativă. Ea presupune responsabilitate morală, putere de exemplu și capacitatea de a inspira respect prin conduită.
Educația nu începe din manuale, ci din comportamentul celor care conduc. Iar atunci când exemplul public devine unul al nepăsării, consecințele sunt devastatoare pentru întreaga societate.
Astăzi nu discutăm doar despre un telefon mobil. Discutăm despre respect, empatie, decență publică și capacitatea statului român de a-și privi copiii în ochi.
Din aceste motive, consider că actualul ministru al Educației și-a compromis grav autoritatea morală necesară exercitării acestei funcții.
România are nevoie de un ministru care să asculte elevii, nu să îi ignore. De un ministru care să înțeleagă greutățile oamenilor, nu să le minimalizeze prin gesturi demonstrative. De un ministru care să inspire încredere și echilibru, nu revoltă și dezamăgire.
În numele respectului datorat elevilor României, în numele părinților și profesorilor care cred încă în valoarea educației, solicit public demisia ministrului Educației.
Copiii acestei țări merită mai mult.
Iar România are obligația morală să le ofere mai mult.
Senator PSD Mureș,
Lucian MĂRGINEAN
