Există momente în viața unei națiuni în care nu mai este suficient să constatăm problemele, ci trebuie să avem curajul să le numim, să le înțelegem în profunzime și, mai ales, să le rezolvăm. Sănătatea publică din România a ajuns într-un astfel de moment de inflexiune. Nu vorbim doar despre un sistem suprasolicitat, ci despre unul aflat sub o presiune sistemică, structurală, în care așteptările cetățenilor cresc, dar capacitatea de răspuns rămâne, de prea multe ori, insuficientă.
Datele recente sunt cât se poate de grăitoare: doar un sfert dintre români consideră că beneficiază de servicii medicale de calitate, în timp ce 70% percep sistemul ca fiind suprasolicitat, iar peste trei sferturi cred că accesul la îngrijiri medicale rămâne dificil din punct de vedere financiar. Această realitate nu este doar o statistică rece, ci expresia unei neîncrederi profunde, care riscă să erodeze însăși relația dintre stat și cetățean.
În același timp, sistemul nostru de sănătate se confruntă cu provocări multiple și convergente: subfinanțare cronică, inechități în acces, birocrație excesivă, dar și o criză acută de personal medical. Exodul profesioniștilor din sănătate, lipsa unei strategii coerente de finanțare și presiunea demografică crescândă creează un cerc vicios care amenință sustenabilitatea domeniului pe termen lung. Mai grav, costurile suportate direct de pacienții români rămân printre cele mai ridicate din Europa, afectând în mod disproporționat și riscant mai ales categoriile vulnerabile.
În acest context, cred cu tărie că România are nevoie de un nou contract social în domeniul sănătății, bazat pe trei piloni fundamentali: acces echitabil, calitate reală și prevenție inteligentă. Nu este mulțumitor numai să reparăm punctual disfuncționalitățile existente, ci cred că trebuie să regândim arhitectura întregului sistem.
În primul rând, accesul la servicii medicale trebuie să devină o realitate, nu un deziderat. Digitalizarea sistemului, reducerea birocrației și dezvoltarea medicinei comunitare sunt esențiale pentru a aduce serviciile mai aproape de pacient.
Consider că în județul Mureș, unde există deja un nucleu medical universitar puternic și infrastructuri performante în anumite specialități, putem demonstra că excelența nu este o excepție, ci poate deveni o regulă. Însă aceste exemple trebuie replicate la nivel național, nu să rămână la stadiul de cazuri izolate.
În al doilea rând, calitatea actului medical trebuie susținută prin investiții reale, predictibile și transparente. Nu putem cere performanță fără a crea condițiile necesare pentru realizarea practică a acesteia. Tehnologia medicală avansată, inclusiv imagistica și radiologia intervențională, reprezintă nu doar o direcție de dezvoltare, ci o necesitate strategică pentru reducerea mortalității și creșterea calității vieții.
În al treilea rând, prevenția trebuie să devină pilonul central al politicilor publice de sănătate. Este profund îngrijorător că principalele temeri ale românilor vizează afecțiuni grave, precum cancerul sau impactul stresului asupra sănătății. Aceste realități ne obligă să transferăm accentul de pe tratament pe prevenție, de pe reacție pe anticipație.
Sănătatea nu este un domeniu sectorial periferic, ci fundamentul pe care se construiește dezvoltarea unei societăți. Fără o populație sănătoasă, nu putem vorbi nici despre economie performantă, nici despre educație solidă, nici despre securitate națională.
În opinia mea, avem datoria, ca decidenți, să depășim logica intervențiilor fragmentare și să construim o viziune coerentă, pe termen lung. România are resursele umane, expertiza și potențialul necesare pentru a-și reconstrui sistemul de sănătate. Ceea ce lipsește, de prea multe ori, este consecvența în acțiuni și curajul reformei reale.
Nu mai putem amâna. Nu mai putem improviza. Este momentul să acționăm responsabil, ferm și solidar, pentru ca sănătatea să devină, în mod autentic, o prioritate națională.
Dr. Lucian MĂRGINEAN, Senator PSD Mureș
