Din păcate, sunt nevoită să atrag din nou atenţia asupra unor iniţiative guvernamentale cu efecte negative pentru agricultura românească. Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a elaborat un proiect de Hotărâre de Guvern (HG) prin care se urmăreşte înjumătăţirea plăţilor directe, deci a unei părţi importante din subvenţiile acordate agricultorilor români.
Îmi exprim, încă o dată, îngrijorarea faţă de politica agricolă confuză a Guvernului Cîţu şi sper ca acest proiect de HG, alături de iniţiativele recente de încurajare a tranzacţionării terenului agricol către entităţi străine, să nu reprezinte un ultim pas spre falimentarea rapidă a micilor producători agricoli autohtoni. Dincolo de aspectele comerciale de moment, resursele agroalimentare reprezintă şi un element important de securitate alimentară. Pentru această resursă, la nivel global se duc lupte grele. Dacă nu suntem atenţi şi nu ne apărăm corect interesele, ce pierdem acum nu vom mai recupera niciodată. Având în vedere importanţa pe care agricultura o are, cel puţin la nivel declarativ, pentru coaliţia de guvernare, este greu de înţeles de ce Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a elaborat un proiect de Hotărâre de Guvern atât de dezavantajos pentru agricultorii români. Documentul vizează aprobarea plafoanelor ajutoarelor naţionale tranzitorii în sectoarele vegetal şi zootehnic şi pare menit să descurajeze orice investiţie în aceste arii de activitate.
Pe scurt, Guvernul Cîţu, la sugestia domnului ministru Oros, urmăreşte înjumătăţirea plăţilor directe, deci a unei părţi importante din subvenţiile acordate agricultorilor români.
Ca şi cum nu erau de ajuns efectele negative generate de criza sanitară asupra sectorului agricol, mai trebuia să se elimine şi ultima speranţă de supravieţuire a producătorilor autohtoni. În timp ce media europeană destinată plăţilor directe este de circa 70,9%, în ţara noastră abia atinge, potrivit statisticilor EUROSTAT, 60,9%, adică cu 10 procente mai puţin. Acest aspect se reflectă, în mod direct, în nivelul mult mai scăzut al subvenţiilor/hectar alocate sutelor de mii de producători agricoli români.
Astfel de iniţiative lipsite de ambiţii naţionale, precum cea promovată în proiectul de HG, sunt de natură să aibă consecinţe negative directe asupra nivelului de trai al unui procent relevant din populaţie, având în vedere că aproximativ 53,2% dintre români trăiesc în zone predominant rurale şi depind, în mod direct sau indirect, de performanţa sectorului agricol zonal sau regional. Mai mult, această potenţială diminuare a veniturilor, suprapusă peste scăderea capacităţii producătorilor agricoli români de a face faţă concurenţei într-un context economic complicat, nu face decât să ameninţe viitorul agriculturii româneşti.
Prin comparaţie, în timp ce România pare să ignore nevoile reale ale sectorului agricol, state precum Franţa şi Germania alocă plăţilor directe, adică pentru susţinerea nemijlocită a propriilor producători agricoli, 75,5%, în cazul Germaniei şi, respectiv, 76%, în cazul Franţei. Acest lucru încurajează şi sprijină în mod direct producătorii agricoli din ţările respective şi face ca produsele lor agricole să fie mult mai competitive pe piaţa internă a Uniunii.
Fără a nega importanţa fondurilor destinate obiectivelor de dezvoltare rurală, prin Politica Agricolă Comună (PAC) – care, în cazul ţării noastre, se situează la circa 37,7% din totalul fondurilor alocate României prin PAC, faţă de aproximativ 24,5% media europeană – consider că trebuie identificat un echilibru corect între interesele naţionale pe termen mediu şi lung şi cele pe termen scurt. Este important ca fermierii români să primească sprijin financiar punctual pentru depăşirea obstacolelor generate de pandemie, la fel cum este important ca aceştia să fie încurajaţi să se dezvolte, să-şi diversifice şi să-şi eficientizeze activitatea agricolă pe termen mediu şi lung.
În acest context, îndrept atenţia către efectele deosebit de grave ale acestui proiect de Hotărâre de Guvern pentru sectorul agricol şi este responsabilitatea legislativului să tragă la răspundere pe toţi artizanii unor astfel de măsuri.
Contrar politicilor promovate în statele membre ale UE, prin care autorităţile sprijină fermierii autohtoni, în România pare să lipsească total o astfel de viziune. Chiar dacă se discută intens, la nivel global, problematica securităţii alimentare, guvernanţii noştri par să ignore importanţa sectorului agricol naţional.
Această atitudine de nepăsare poate fi observată şi în informaţiile furnizate de Comisia Europeană în iunie 2020, conform cărora, doar la nivelul anului 2019, România a plătit pentru importurile de produse agricole cu aproximativ 1,1 miliarde de euro mai mult decât a încasat din exporturi.
Având în vedere potenţialul agricol bine cunoscut al ţării noastre, mi-aş dori, ca oricare alt cetăţean român, să fiu reprezentată de un Guvern asumat, care să aloce într-un mod transparent şi responsabil resursele financiare, obţinute din finanţări şi împrumuturi consistente, acordând o atenţie deosebită unuia dintre sectoarele economice de importanţă majoră ale României: agricultura.
Dumitrița Gliga
Deputat PSD Mureș
