Lasă-mă să-ți spun o poveste.
Nu din auzite. Nu din talk-show-uri. Ci din realitatea pe care puțini o cunosc cu adevărat.
Nu din auzite. Nu din talk-show-uri. Ci din realitatea pe care puțini o cunosc cu adevărat.
Știi tinerii aceia care intră la Medicină cu medii aproape perfecte? Care dispar din viața socială ani la rând, pentru că învață când alții se distrează? Ei bine, drumul lor nu se oprește după facultate.
Șase ani durează doar studiile universitare. Șase ani de examene grele, de nopți pierdute, de presiune constantă. La final primesc diploma de „doctor-medic”. Sună final!? Dar nu este.
Urmează rezidențiatul. Încă 3, 4, 5, 6 sau chiar 7 ani. Ani în care muncesc efectiv în spitale. Gărzi. Responsabilitate. Decizii care pot însemna viață sau moarte. Salarii care, mult timp, au fost sub nivelul responsabilității asumate. Și la capăt – examenul de specialitate. Fără el nu pot profesa independent. În total? Între 9 și 13 ani de formare. Iar abia atunci începe adevărata confruntare.
Mitul: „Dacă i-am plătit, să rămână!”
În spațiul public s-a strecurat o idee periculoasă: „Statul te-a școlit, trebuie să rămâi unde spunem noi.” Dar educația publică nu este un contract de servitute. Statul investește în formarea profesioniștilor pentru interesul general al societății, nu pentru a le limita libertatea profesională. Medicii sunt cetățeni cu drepturi depline, nu proprietatea bugetului public.
Și mai e un adevăr care deranjează: medicii nu pleacă de voie. Pleacă de nevoie.
Realitatea tăcută: nu sunt posturi suficiente
După 13 ani de muncă și formare, medicul specialist ajunge în punctul în care ar trebui să își înceapă cariera. Și ce găsește? Spitale care nu scot posturi la concurs ani la rând. Concursuri blocate administrativ. Secții „închise” generației tinere.
Posturi ținute în rezervă. Nu este un refuz al medicilor de a practica în România. Este imposibilitatea de a o face. Dacă nu există post, unde să lucreze?
Politizarea sistemului și frica de a preda ștafeta
Aici intrăm într-o zonă delicată, dar esențială. Sistemul medical public este profund politizat. Supriză! Funcții cheie influențate de interese administrative sau de partid. Bugete controlate prin decizie discreționară. În multe locuri, generația nouă nu este încurajată să crească. Există șefi de secție care nu vor să predea ștafeta. Există departamente unde tinerii specialiști sunt ținuți la distanță. Frica de a pierde poziția, influența sau controlul a devenit aproape structurală. Această frică este alimentată de dependența reciprocă dintre politic și sistemul bugetar. Politicul controlează finanțarea. Sistemul depinde de ea. Iar în mijloc, tânărul medic rămâne fără loc.
Blocajul legislativ: nici în public, nici în privat
Să presupunem că în sistemul public nu există posturi. Ai spune că medicul poate merge în privat și poate contracta servicii cu Casa de Asigurări de Sănătate, pentru a trata pacienți asigurați. Teoretic, da. Practic, nu. Un medic specialist nu poate iniția oricând o normă de contract cu Casa de Asigurări. Există perioade limitate, uneori la câțiva ani distanță. Fondurile sunt plafonate. Normele de consultații sunt limitate. Bugetele sunt distribuite prin mecanisme rigide, centralizate. Se pleacă de la premisa că totul trebuie să înceapă și să se termine în sistemul public. Dar dacă în sistemul public nu îi faci loc medicului, de ce îl blochezi și în privat? În public nu are post. În privat poate lucra doar contra cost, fără decontare pentru pacienți. Pacientul asigurat nu poate beneficia de serviciu prin CAS. Și atunci, cine este responsabil că medicul nu practică în țară?
Întrebarea corectă
E ușor să spui: „Medicii pleacă.”
Dar poate întrebările reale sunt altele:
-
Cine nu scoate posturi la concurs?
-
Cine menține secții blocate?
-
Cine politizează funcțiile?
-
Cine limitează contractarea în privat?
-
Cine plafonează consultațiile și distribuie discreționar fondurile?
Pentru că, dacă după 13 ani de formare un medic nu poate lucra nici în public, nici în privat în condiții normale, nu el refuză România. Sistemul îl refuză pe el.
Concluzia pe care nu vrem să o spunem
Nu medicii sunt problema.
Problema este un sistem care:
-
nu creează suficient spațiu pentru generația nouă,
-
nu eliberează poziții,
-
nu adaptează legislația la realitatea actuală,
-
concentrează puterea financiară și administrativă,
-
și apoi caută vinovați.
Medicii nu pleacă pentru că „li se cuvine”. Pleacă pentru că vor să profeseze. Dacă într-o țară li se spune „nu avem post”, iar în alta li se spune „mâine începi”, alegerea nu mai este ideologică. Este profesională. Adevărata întrebare nu este „de ce pleacă medicii?”
Ci: Cine îi împiedică, de fapt, să practice în România?
Semnez eu, Mihai-Dan Farcaș —
cel care a fost, cândva, prietenul unei eleve care învăța până târziu pentru admiterea la Medicină. Apoi iubitul studentei care a intrat pe locul 2 la Medicina – când erau 6 candidați pe un loc – cu ochii plini de visuri și cearcănele primei sesiuni. Mai târziu, soțul medicului rezident prins între cărți, gărzi de noapte, responsabilitate uriașă și un salariu care nu spunea nimic despre cât ducea pe umeri.
Și astăzi, cu mândrie și emoție, soțul doamnei doctor — medic specialist.
”Nu vorbesc din auzite. Vorbesc din ani trăiți lângă sacrificiu, muncă și demnitate.”
